Noaptea în care, deși eram doi skipperi pe velier, nu a dormit niciunul.
Lavrio-Santorini.

De ce doi skipperi cu experiență au ajuns dărâmați de oboseală după o noapte care ar fi trebuit să fie ușoară. Și ce am înțeles abia după.

Am plecat spre Grecia cu mașina, seara, și am condus toată noaptea. Eu, soția mea, prietenul meu Marius, soția lui și sora lui. Cinci oameni, o mașină, o singură idee în cap: să ajungem la Lavrio, să ne urcăm pe barcă și să pornim direct spre Santorini.

Marius nu era un începător. Avea șapte ani de Grecia în spate: în fiecare vară închiriase câte un velier și cunoștea insulele mai bine decât mulți skipperi. Cu un singur amănunt: în șapte ani nu navigase niciodată cu velele sus. Motorul, ancora, taverna, motorul. De aceea venise la mine, la cursul de două zile – voia să învețe să navigheze cu adevărat.

Planul mi s-a părut simplu. Suntem doi oameni cu experiență la bord, deci facem drumul lung din prima: plecăm din Lavrio seara, mergem toată noaptea, iar dimineața ancorăm sub stâncile de la Santorini și stăm acolo două zile, să ne bucurăm de ele.

Ce putea să meargă prost? Totul. Și nu din cauza mării. Din cauza a ceva ce nu se vede pe nicio hartă.

Cartul lui Marius

Am ieșit din Lavrio pe la nouă seara. Vânt bun, mare rezonabilă, o noapte senină de vară. Am împărțit noaptea în carturi: eu primul, apoi Marius, apoi eu. Pe la unu noaptea i-am predat cartul, i-am spus cursul, i-am arătat luminile pe care le aveam în vedere, și m-am culcat pe punte, în cockpit, cu capul pe un colac.

Am dormit exact douăzeci de minute.

„Cristi. Cristi! E o lumină în față. Suntem în siguranță?”

Un feribot. Trecea la vreo trei mile în travers, luminat ca un mall. I-am arătat cum se citesc luminile lui, i-am zis că nu ne intersectăm, m-am culcat la loc.

Douăzeci de minute mai târziu: o luminiță slabă, joasă, la stânga. „Ăsta ce e? Vine spre noi?” Era un pescador cu setcile la apă, stătea pe loc. Apoi o pâlpâire albă la orizont, la interval regulat, pe care el o vedea ca pe un semnal de pericol – era farul de la capătul insulei pe lângă care urma să trecem, exact acolo unde trebuia să fie. Apoi un zgomot ciudat pe care nu-l putea identifica: velele care se răsuflau ușor când vântul s-a rotit cu douăzeci de grade. Apoi o dâră verde, fosforescentă, care se ținea după barcă și pe care nu știa cum s-o interpreteze. Era planctonul luminos din siajul nostru, unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le poți vedea pe mare, și lui i se părea că vine ceva de sub apă.

De fiecare dată mă trezea. De fiecare dată aveam un răspuns simplu. Și de fiecare dată vedeam pe fața lui că nu răspunsul era problema.

Marius nu era prost și nu era fricos. Era un om inteligent care citise și văzuse tot ce se putea despre navigația de noapte, și tocmai asta îl teroriza. În fața bărcii nu vedea absolut nimic, iar mintea lui umplea întunericul cu tot ce citise vreodată: containere plutind în derivă, bărci fără lumini, stânci care nu apar pe hartă. Nu dormise niciodată pe mare noaptea. Nu navigase niciodată noaptea. Nu avea în el nicio noapte pe care s-o pună în balanță cu spaima.

Așa că, în loc să dormim pe rând, am stat amândoi de veghe toată noaptea. Am ajuns la Santorini a doua zi la șapte dimineața, cu una dintre cele mai frumoase priveliști din Mediterană în față, și niciunul dintre noi nu mai avea ochi pentru ea. Eram dărâmați. Cele două zile de „ne bucurăm de Santorini” au început cu o zi de dormit.

Marius era, tehnic, un navigator bun. Cunoștea mai multe insule decât mine. Și totuși noaptea l-a rupt, iar pe mine nu. Diferența dintre noi doi nu e cea la care te gândești.

Diferența dintre noi doi

M-am gândit mult după aia la ce s-a întâmplat în noaptea aia. Pentru că, tehnic, Marius era un navigator bun. Și totuși, pentru el noaptea a fost un coșmar, iar pentru mine (și zic asta fără să mă laud) noaptea e locul în care mă simt cel mai bine pe mare. Îmi place. Îmi place liniștea, îmi place că barca devine mai vie când nu mai vezi decât instrumentele și stelele, îmi place că timpul trece altfel.

Diferența nu e că eu sunt mai curajos. Diferența e că eu am nopțile alea în mine. Curse la Varna, Bosphorus Cup, transferuri de bărci cu navigație continuă zile la rând, carturi de la trei dimineața în care nu s-a întâmplat nimic și carturi în care s-a întâmplat de toate. Am văzut de zeci de ori cum arată o lumină de feribot, un pescador, un far, o dâră de plancton. Nu mai am nevoie să le interpretez, le recunosc. Iar ce recunoști nu te mai sperie.

Experiența de noapte nu se citește. Se capătă. Iar când o capeți, înțelegi un lucru simplu: nu ai de ce să-ți fie frică. Nu pentru că marea ar fi blândă, ci pentru că știi ce faci.
„Bine, dar eu nu vreau curse și transferuri. Eu vreau un concediu frumos.” Exact. Și tocmai de aia povestea asta e despre tine.

De ce contează asta pentru tine

Pentru că într-o zi o să vrei să ajungi la insulele alea îndepărtate – cele la care nu ajunge nimeni în trei ore de motor pe lumină. O să vrei să faci ce am vrut noi: să pleci seara și să te trezești în alt loc. Și atunci ai două variante. Ori faci ca Marius, adică o noapte în care nu doarme nimeni și un concediu care începe cu o zi de recuperare, ori ai deja nopțile în tine și noaptea aia devine partea cea mai frumoasă a vacanței.

Asta e, până la urmă, tot ce face expediția noastră offshore: îți dă nopțile pe care Marius nu le avea. Șapte zile de navigație aproape continuă în Egee, cu carturi adevărate, cu nopți în larg în care înveți să deosebești un feribot de un pescador și un far de un pericol, cu un instructor al școlii lângă tine, care are grijă de siguranță și de întrebările de la două noaptea, ca tu să poți sta liniștit la cârmă și să înveți.

Și pentru că înveți asta o singură dată în viață, restul vieții tale pe mare arată altfel. Nu mai alegi destinația după cât e de aproape, ci după cât e de frumoasă. Nu mai închiriezi barca cu skipper, o închiriezi pe mâna ta, cu familia și prietenii la bord. Nu te mai trezește nimeni la fiecare douăzeci de minute, și nici tu nu mai trezești pe nimeni. Când vine seara și restul flotei se înghesuie în port, tu poți să ridici ancora și să pleci mai departe. Iar când cineva la masă zice „eu n-aș putea să navighez noaptea”, tu ai o poveste de spus.

Marius a plecat de la Santorini un alt om față de cum a ajuns. Nu pentru că i-am ținut eu prelegeri, ci pentru că a avut, în sfârșit, o noapte pe care s-o pună în balanță cu frica. Următoarea a fost mai ușoară. A treia, aproape normală.

Șapte nopți din astea, una după alta, cu cineva lângă tine. Asta e expediția. Și mai e un singur lucru pe care trebuie să-l știi înainte să decizi.

Un singur pas

Dacă ai citit până aici, întrebarea nu mai e dacă noaptea pe mare te sperie. Te sperie, ca pe toată lumea la început. Ca pe Marius, ca pe mine, în prima mea noapte de cart. Întrebarea e dacă vrei să rămână așa.

Locurile sunt puține și o parte s-au ocupat deja. Completează formularul de pe pagina expediției și te sun eu. Vorbim un sfert de oră, îți răspund la tot ce te frământă și îți spun exact la ce să te aștepți.

Vreau nopțile alea în mine.

7 zile · 500+ mile · Marea Egee · instructor pe fiecare barcă · octombrie 2026

Detalii și înscriere
Locuri limitate de numărul de cabine

Căpitanul Uncescu